Click. Dublu click. Declic. (2)

414fd59707fb6a47cd0d8859bff90ee1

…e cea care se refugiază în filme, cărți și muzică. Asta-i hrana ei.

Și ar fi multe părți din ea dar cele mai bine definite sunt Lorelei și Lorena.

Lorelei e curajoasă, visează că doboară tot ce o oprește să fie fericită, că îl salvează pe prințul ei și trăiește cu adevărat. Nu se teme să-și urmeze înclinațiile către tot ce o face să se simte vie, să se arate așa cum e. Nu-i pasă de ipocrizia, minciuna și teatrul jucat stângaci în fața ei și îl dă fără rețineri pe față.
Lorelei scrie, citește, pictează, desenează, creează, nu are teamă și nu trăiește după reguli, legi. Are propriile legi pe care…nici pe ele nu le respectă. Și mai ales iubește nebunește. Fără barieră.
Lorelei are planuri realiste și își permite să aibă și câte două…..milioane nerealiste. are spațiu destul și nu-i claustrofobă. Lorelei e tot ceea ce Lorena nu are curaj să arate.

Lorena e un OM prins între binele propriu și binele celorlalți. Zic așa pentru că în viața asta binele ei nu e comun cu al celorlalți, celor ce o înconjoară și-i ating existența. Ea e o Lorelei interiorizat care cade și se ridică neîncetat. Ea e haos organizat.
E conștientă că ar putea să fie totul atât de ușor dacă ar călca pe pamânt hotărât și ttuși nu o face.

De cele mai multe ori, sunt în crudă bătălie și atunci vedeți voi multe postări ciudate și cretine pe care una dintre cele două le postează (ca și acum).

Nu e vorba de dualitate (deși la prima vedere, citire asta ar spune oricine) e vorba de conflicte interioare cărora oricare om le dă sau nu atenție. E vorba de ceea ce vrei să faci cu viața ta și limitele pe care singur ți le impui.

Și cel mai mult e vorba despre înțelegerea faptului că DACĂ (ce nu suport ,,,că dacă,,)un om e diferit de tine, are o altă perspectivă asupra vieții, alte idei, principii, concepții, gusturi, asta nu îl face nebun, că duce o viață greșită, că e prost, dus, încuiat, imatur sau mai știu eu cum, înseamnă doar că e diferit.

Cât aș vrea să se renunțe la atitudinea mizerabilă pe care mulți o au vis a vis de un altul care nu-i împărtășește părerile.

Și-ncă una: sfaturi!!! Jeeeeeez, popor, unii nu au nevoie de sfaturi, vor doar să fie ascultați! Nu mai dați sfaturi unde nu vi se cer. Chiar dacă ai licență, disertație și doctorat în psihologie. Seriously.

Advertisements

Click. Dublu click. Declic. (1)

tumblr_ndfrno0O761rcvls3o1_500

Încep încet, rar ca să-mi pun ideile în ordine, gândurile pe care încerc să le stăpânesc cum pot mai bine.
Pe drumul către casă, acum o jumătate de oră, s-au pornit. Avalanșă după avalanșă, gândurile se ciocneau, circuite se desfăceau ca-n ,,Lucy,, și nu mă lăsau să mă bucur de toamnă. Îmi strângeam pumnii, îmi împungeam unghiile în palme de parcă ele ar fi putut ține ostatice gândurile, le-aș putea îndesa la adăpost înăuntru, în vene să le pot scoate intacte când ajung acasă.

Ieri, în timp ce mă îmbrăcam s-a declanșat un click, astăzi în timp ce probam o fustă la fel, mai degrabă un dublu-click ce m-a scos de liniștea rutinei mele. Un moment din ăla ce ți se întâmplă de câteva ori în viață (personal cred, dacă ai noroc) în care parcă ți se ia un văl gros de pe ochi și te întrebi ce naiba a fost în capul tău până atunci, vezi tot normalul, specificul tău drept străin și ….greșit.

Identitate.

Oana mă întrebase ieri cum de pot sta singură? Inițial mi s-a părut cea mai absurdă întrebare. Apoi mi s-a părut o întrebare normală din perspectiva unui om diferit de mine. Geamăn diferit de mine.

Și apoi am încercat să-mi răspund la întrebare de frică că singurătatea mea e o dovadă de lașitate în acceptarea propriei călătorii prin viață. O teamă de ea sau fugă.

Sunt cel mai geamăn geamăn. Într-un univers paralel, perpendicular, întortocheat lucru asta ar fi magulitor.
Singurătatea mea nu e singurătate. E o mulțime într-un corp uman.

Fata cu teneși roșii e o sumă de persoane care vrea să-și forțeze limitele.

E fata care luptă să ajungă psihic si fizic așa cum își dorește deși știe că spiritu-i perfecționist niciodată nu-i va permite să fie mulțumită.
E copilul care nu se teme să fie imatur.
E un chip ce ascultă la căști muzică într-o mulțime de oameni.
E un angajat care tace și înghite și-și promite că se va ridica și va țipa nedreptății în față. La un moment dat care întârzie.
E fata care ascultă teatrul făcut de-o pipiță, tace, ignoră și trage cortina după penibil.
E călătorul nervos căruia i se închide ușa în nasul cu deviație de sept.
E cea cu pensula pe o pânză străină pe care o familiarizează cu culorile inimii ei.
E avidul după cuvintele din cărțile pe care le citește.
E obiectivul care surprinde sentimentul în format digital.
…e cea care nu se lasă până nu face toate exercițiile din 50 min de aerobic.
…e cea care pleacă să-și ia blugi și ajunge cu două tricouri acasă, o geacă, o pălărie, câteva perechi de cercei pe care după o săptămână, plictisită, le pune pe Olx și se întreabă ce a avut în cap când le-a luat.
…e cea care după șase luni de dietă strictă ajunge aproape de țintă și cedează.
…e cea care iubește la nebunie și nu se teme să spună ce gândește.
…e sinceră (crud de sinceră)și oamenii nu suportă asta, oamenii vor să li se spună ce vor să audă.
…e femeia care știe ce e bine pentru ea, rezolvarea tuturor problemelor posibile ce pot apărea dar nu îndrăznește să facă pasul deefinitoriu.
…e omul care începe un lucru și până îl termină…îi disecă sensul până aproape…de multe ori nu-i mai găsește rostul.

Fericire.

DSC_0798

Încep cu un zâmbet, ca acela pe care îl dăruiesc celor care îndrăznesc să mă cunoască și nu se grăbesc să-mi lipească o etichetă…de altfel poate distinctă de ceea ce sunt.
De când cu vremea de afară care-ți permite să o iei ușor la pas, să vezi ce s-a mai construit în drumul spre casă, să mai primești zâmbete de la copilași frumoși, oameni necunoscuți – bine plasați parcă să-ți înfrumusețeze ziua….se tot ivesc clipe în care reflectez la viețișoara mea.
Mă tot gândeam să mă las de lamentat. Și serios vorbesc. Mă cam plâng de cam orice. Mai sunteți vreunul impresionat? Știam eu. Deci, Lorena, hai lasă-ne.
Și cum spuneam…mă gândeam că viața asta a mea bună de folosit în lamentări nu e chiar așa cum gândeam, mă iluzionam, mă amețeam, mă stresam să cred ….măi…e bine. Nu binidităt, da* mere! (să dea dracul de găsesc pe tastatura asta apostoful că îl puneam la ,,da,, și nu mai puneam articolul la ,,dracul,,).
Am cântărit, am recântărit și iar am pus în balanță, am răscolit, am schimbat unghiurile, am calculat unul sub altul, am rezolvat toate ecuațiile și mi-am citit literatura obligatorie (și nu numai;))…. 😉
Devenisem din ce în ce mai pragmatică, mințindu-mă că ăsta-i rostul, asta e hrana vremurilor noastre contemporane. Dar n-am luat în calcul ceva. Ceea ce era mai important. Eu. Eu nu sunt așa.
Mă pierdusem pentru câteva clipe în normele cotidianului ăsta, care nu mă reprezintă, nu-mi seamănă și-l voi renega mereu. Lucruri, iarăși lucruri materiale cu care ne învăluim existența gândind greșit că asta e esența vieții. Mi-am disecat fără milă felul.
Stau într-un București prăfuit dar pe care-l iubesc pentru că e vindecarea mea de timiditate, în chirie și nu fac nimic pentru a-mi lua o casă pentru că nici n-aș putea financiar. Și mă întreb dacă aș avea casa mea oare m-aș mai bucura de foștii mei elevi care mă salută din curtea școlii când mă văd la geam, de cerul albastru din după-amiaza asta, de câinii de care mă tem din fața blocului, de mersul liniștit de vineri după-amiază către casă, de floarea din geam primită de la Eliza? Oare aș mai aprecia? Probabil. Dar mi-e bine așa.
Muncesc la școală cu 31 copii năzdrăvani, îi iubesc din tot sufletul meu dar e total departe de ceea ce-mi închipuiam că o să fac. Nu e nici job-ul pe care-l visam în liceu(în fiecare zi altceva , noutăți, provocări), nici ce-mi închipuiam în facultate…predare, nu hârțoage inutile. Plec moartă de acolo dar un desen, câteva rânduri, un zâmbet, un …,,vă iubesc,, e tot ce-mi doresc, tot ceea ce am nevoie. Cu job-uri de mii de euro n-ar concura ce-mi dăruiesc copiii ăștia.
Vroiam mult o mașină, de la 18 ani tot zic că am să dau de carnet, la fel bănuții nu m-au prea ajutat. Visam la o mașinuță finuță,, micuță și colorată (Mini Cooper roșu) sau o mașină puternică care să fie pe măsura părții mele celeilalte de Geamănă (Rubicon vișiniu). Visam să am mașină și să fiu în toate weekend-urile pe drum, să călătoresc peste tot, unde am să văd cu ochii țara asta frumoasă și pe afară. Dar am reușit să fac asta, să-mi astâmpăr setea de călătorit urmărind prețurile la călătoriile cu trenul, maxi-taxi.etc. Și când există și cineva acolo sus, a făcut să pot călători cu avionul, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Și m-a lovit: câți dintre cei care și-au luat mașină n-au zis că vor călători mereu cu ea? Și au sfârșit înjurând la semafor către job. Am învățat să apreciez.
M-am trezit într-o zi că vreau să-mi schimb viața, că vreau să slăbesc. Și e a treia lună când țin o dietă pe care nu o recomand, când merg la o sală pe care mi-o permit fără foarte mare efort, de la care ies mândră la sfârșitul lunii cu 12 ședințe bifate. Acum apreciez pentru că acum 5 ani, când făceam aerobic gratuit nu mă gândeam ce înseamnă pentru sănătatea mea.
Și sunt o grămadă de lucruri materiale din nou care ne răvășesc viața și nu ne mai aduc niciun beneficiu. Acumulăm lucruri, mormane de obiecte care nu ne ajută la nimic, doar țin locul a ceva o perioadă. Și când efectul lor trece rămânem goi pe dinăuntru, câutându-ne adăpost în alte plăceri materiale.
Acum nu mă înțelegeți nici greșit, nu zic să ne impunem limite, să nu ai aia, aia. Eu zic doar să privim, să ne uităm atenți în jur, ce avem, cine ne este alături. Adică, să ne dăm peste cap, să ne zbatem cât putem să aveam tot ceea ce avem nevoie, ce vrem…dar și să deschidem ochii mari. Să ne bucurăm de ceea ce avem. Atât cât avem.
Am lângă mine o persoană care mă iubește și cu care nu voi împărți toată viața…sau mai știi, poate chiar așa o să fie. Mi-a greșit, avem o relație complicată, suntem identici, legați strâns prin ceva imperceptibil și…e bine. Ne lăsăm duși de val, val care suntem cu rândul. Probabil pentru mințile multora un certificat pe care ar apărea numele noastre apropiate ar închide guri și liniștii spirite. Poate pentru noi asta ar însemna sfârșitul.
Ne complicăm atât de mult viețile, gândindu-ne la lucruri care nu contează, nisip în vânt. Când ar trebui să vedem ce avem de fapt.
Și atunci …știu. Viața mea, plină de stângăcii, de păpuși neuitate în podul casei, de alergat după trenuri, de pensule, creioane, hârtii colorate, cd-uri cu muzică, mp3-uri, cărți de anticariat, stres pentru chirii, bilete de ratb, teneșii ce mi-au întregit momentele frumoase, tricouri cu mesaje, caiete de corectat, săruturile tale reci, anii alături de tine, discuțiile depre orice și oricine…sunt ale mele. Am mai mult decât îmi pot dori. Viața mea e perfectă, pentru că îi apreciez imperfecțiunea. Pentru că nu vreau liniște, certificate, toate bune și roz ci vreau nebunia asta a mea de viață.
Ordinea asta dezorganizată care pentru mine, tocmai ea reprezintă fericirea. Da, eu sunt fericită.

urme de viață

535812_4

…suflet al nimănui,
golit de speranță și de încredere în sine.
L-ai zdrobit.
Să-nceapă războiul,
trage și ultimul glonț în mine,
pământul să-l împroșc cu sângele meu roșu
bea-l pe tot ca pe un vin de dinainte de masă,
masă plină de sentimente, sacrificii, visuri,
toate ale mele.
Ce aștepți? Ce mai vrei?
În genunchi nu mă așez!
Lacrima mea e zâmbetul vostru
Nebunie, blocaj, instabilitate,
sfârșit de putere.
Orizont de front umplut-ochi de cadavre – sufletul meu.
Front rănit ce tipa, își țipă viața, își strigă ura pentru ucigașii lor,
și se stinge, lent, dureros.
Să vină o furtună de nisip să ne ingroape pe toți.
Să uităm – dacă putem,
de noi.
Din iubitor de oameni devii mizantrop,
Îți bei ultima picătură de ceai în tăcere,
din lacrimi și un plic de fructe de pădure.
Aștepți să treacă, să-ți treacă
timpul.
O altă ceașcă lângă a ta, dorință arzătoare altădată,
nu mai e în ecuație,
doar singurătate, soare, lună și-o îmbietoare…
moarte curând.

Only time…

Stop. Vreau să se oprească. Totul. Atemporalitate, frate, asta-mi trebuie! De câte ori în viață te-ai simțit fericit încât ți-a trecut prin căp`șor să se oprească timpul, să poți să te bucuri, să despici momentul…? Dar deh, suntem în secolul ăsta nenorocit al vitezei când am devenit niște superficiali, avari și…atât. Am uitat ce contează…sau am să știm vreodată?