… gânduri

1176

Mulțumesc.
Deci dacă există ceva,cineva care taie și spânzură pentru mine prin universul ăsta ca eu să pricep aia și aia și ailaltă… MULȚUMESC!!!

Indiferent prin câte o să trec, nu contează ce o să se întâmple. Dacă mă ajută pe mine să învăț, să fiu și să acționez cum am făcut-o azi eu sunt mai mult decât mulțumită.
Da, sunt mândră de mine, de tot ceea ce înseamnă eu. Cu stângăciile și minuțiozitatea, cu imaturitatea și mai ales proaspăt proprietară a maturității, cu tot.

Pentru că e atât de ușor să-ți pui întorsăturile și greutățile vieții și tot ceea ce ,,ți se întâmplă,, vezi doamne, în cârca altora.

E așa de ușor să spui că ai dușmani.
Nu, eu nu am dușmani și nici eu nu sunt dușmanul nimănui.

Singurul meu ,,dușman,, , concurent îmi sunt eu. Așa cum ți se întâmplă și ție, poate, necunoscutule.

Știi doar că suntem ași în a ne băga singuri bețe în roate. Suntem ceea ce facem, avem ceea ce ne dorim chiar dacă nu e ceea ce avem nevoie.

Unii, când vor înțelege că nu sunt dușmanul lor o vor lua pe câmpii. Pentru că atunci când nu-ți mai rămâne nimeni de învinuit rămâi tu, singur în fața oglinzii dure a conștiinței.

luni iunie…

1003806_10

Nemărginită singurătate. În amalgamul de idei, gânduri şi ,,iar e luni?,, stau fără să fragmentez clipe, fără să cern timpul.
Sunt tânără, ,,sălbatică,, şi liberă cum zic ,,englejii,, . Îmi iubesc singurătatea, părul negru, lung, melodiile din playlist şi nu cred că vreţi să termin azi enumerarea. Sau mâine, anul ăsta. Pentru că iubesc. Totul. Mă hrănesc cu iubire, respir libertate, miros sunete, beau până ameţesc din singurătaţile mele.
Iubesc pe cei ce nu-mi dăruiesc acest sentiment ci învăţături.
Trăiesc atemporal. Da, ştiu, poate-i vag, ce zice asta?

Cui îi pasă? Mă bucur de ceea ce-mi dăruieşte şi ia viaţa.

Intru la un film. Nici nu vă zic cum se numeşte, e varză, veţi râde.
Însă avem nevoie de termen de comparaţie în orice, nu? Numa‘ filme bune, ce-i asta?

27

1621732_1690135634548497_2995549053464859413_n

27. Mereu am cântărit clipe. Nu le-am uitat șirul, an de an am făcut bilanțul și uneori am ieșit în pierdere.
În răscruci mă-ntâmpină zâmbetul tău, cel mai important din viața mea.
A venit timpul când nu-mi permit prosteală, nicio clipă de pierdut cu ambalaje colorate, măști bine construite și superficialități cu satisfacții iluzorii.

Nu sunt omul care să se-mpotmolească în autosuficiență și mutilare prin asumare de eu, din nou, iluzoriu mulțumitor.

Sunt adevăr crud, nemilos care rupe bucăți cu bucăți ca să construiascăș si să repare ceea ce nici nu știam că lipsește sau e stricat.

Teama eroda cândva, acum totul renaște din cenușă.

Sunt ascultătorul murmurelor râurilor îndurerate chiar dacă uneori fire de venin curg înspre mine.

Otrava dulce curge ca un elixir al inversarii simțurilor. În loc de pătare a sufletului, al impregnării cu ură, lichidul strident limpezește păreri, stârnește zâmbete și dăruiește libertatea zborului gândului creator.

Mulțumesc anilor ce mi-au dăruit eternități de-o clipă.

DSC_8946

În centimetri sorb uitarea, privire cu privire. Bine întocmit stă destinul gata să-l răstorn.
Pasul decisiv așteaptă pământ să se aștearnă.
Nu vreau. Partea asta o rup. În bucăți. Fărâmă cu fărâmă, divid totul până se evaporă.
Uneori aleg să stau în extreme. Da sau nu. Aici nu-i loc de tonuri de gri, acum nu mai e timp de așteptat.
Îmbrătișez calea și rup marginile ce mă trag înapoi, ce-mi îngreuiază mersul.
Oare sunt liberă?

Cheie.

11295584_992482490770872_5776901851722410471_n

Criptat mesaj. Oboseală constructivă. Cumva.
Am nevoie și pe loc schimb gândul. Minte nebună de haos de copil.
,,Aleg otrava și otrava ești tu,,  Îmi sună-n cap.

Am nevoie de ceva negativ ca să-mi răstoarne eul pozitiv. De fapt nu am așa ceva. Ceva negativist și-un pic de realism. Poate mai mult. Prea mult. Învăluit în principii și trăiri de poveste.

Mă simt de parcă-s din alt film, parcă am nimerit într-un timp mult prea mult sau prea puțin pentru mine.

Mă-nchid în mine și mă deschid vouă. Mă hrănesc din nou cu cărți, filme și muzică. Deci mai uman decât umanul.
Sâmbătă mă întâlnesc cu-n om pe care-l știu de vreo câțiva ani buni dar niciodată la față.

Am împărțit atâtea bucurii și zâmbete cu atâția necunoscuți încât timiditatea mea și fuga mea de oameni n-o mai justific în niciun fel. Cred că într-un univers paralel am fost chiar sociabilă. :)))

Deși dacă stau să mă gândesc întotdeauna m-am înțeles cu toată lumea bine, indiferent de diferențele de opinie, gusturi etc dintre noi. Da, chiar așa a fost dacă mă gândesc.

Ei și e așa o bucurie că am să dau un înveliș omului ăsta bun că parcă problemele mele nici nu mai contează.

vindecare…

c3177c9b4b8de7304c12fb0e425da2c9

Am ajuns la un moment al vieții mele în care fac inventarul zilnic al privirilor, zâmbetelor, săruturilor, zilelor cu păr ud și alergat prin ploaie, rândurilor citite…printre rânduri, chiotelor de copil zurliu, pașilor în teneși roșii pe străzi uitate, orelor presărate cu sunet plăcut, vechi și hrănitor, pânzelor și colilor albe-albe umplute stângaci cu suflet, asfințiturilor cu vânt sărat în plete, firelor de nisip cald ce se scurgeau printre degetele picioarelor, scoicilor adunate, plimbărilor nesfârșite prin verile sălbatice ale clipei.

Astea mă mulțumesc și mă ridică deasupra norilor. Căci asta caut.
Vreau fericirea clipei. Clipei ăsteia, nu a celei de mâine, de peste timp. Nisipul din clepsidră se scurge fără să țină pe loc momentele cu suflet și cer senin.

Poate unii o numesc maturizare, alții nebunie, alții și alții o numesc ceea-ce-e-cu-adevărat-important. (Că așa avem toți tendința să spunem. Mă surprind deseori după ce mă trezesc cu pungi pline de chestii care oricum ajung să rămână depozitate în favoarea câtorva lucruri care-mi plac. Îmi zic: ,,dar nu asta e important,, ya, sure. Suntem toți conștienți dar … vinovați.)

Eu o numesc…. etapa asta a mea….vindecare. De ce? De mine, de spirit gregar, de eu rănit până-n adâncuri.

Am inima-ntr-o scoică, ascunsă bine, undeva într-un ocean pe care nu l-am traversat niciodată.

gând fugar…

2693

Într-o autogară pustie, alb tricou, geacă neagră de piele nu țin în frâu răcoarea ce îndepărtează omul de uman. Vid. Strigăt de copil din afara cercului meu. Înăuntru sunet înalt, ascuțit de vioară străpungând gândurile până-n străfunduri. Mă întorc sau mă duc. ,,Life for rent,,. Am uitat în vâltoarea asta unde îmi e locul. Oriunde și chiar aici în lumina asta puternică, cu balerinii roșii stând pe pietriș și cu mintea afundată, adânc sub nivelul mării. Nu mă simt prinsă-n sfori ca să pot fi gonită, luată și nici măcar teleportată. Pot pleca și veni, pot urca pe munte și înota în mare, pot fugi până în Oradea sau Paris, pot merge la pas prin Centrul Vechi, pot alerga pe Lacul Morii sau Herăstrău, pot vegeta la Cărturești printre lumile atâtor Creatori. Sunt, mă simt independentă, liberă, tânără, neliniștită, mai ales neliniștită. Neliniștea asta naște în mine călătorii peste călătorii de regăsire, găsire, descoperire, construire a eu-ului ăla care la bătrânețe va povesti și povesti și …. povesti.  Așa că updatăm pe Lorena până vreodată va fi pe deplin mulțumită de ea (stai p‘aci).
Călătoriile mele singuratice mă hrănesc. Exercițiile de socializare m-au convins. Rar. Tot mai rar caut compania oamenilor. Și totuși ascult săptămânal povești ale necunoscuților. Pentru vindecarea lor și incredibil … a mea.

Wolf Larsen – If I be … o ascult iar și iar…
E frig și-n suflet arde aventura. Adrenalină. Nebunie. Inconștiență poate (un pic sigur). Nerăbdare. Libertate. Gata, am pornit. De fiecare dată fără teamă, fără limite-n gând și-n speranță de dincolo de orizont. De la Targoviște către București văd că au înfrunzit, înflorit pomii. Renașterea asta a naturii are ecouri în suflet. Replici de cutremur.